1 septembrie 2010

Dimineata am luat un mic dejun consistent, apoi am pornit la drum spre Istria. Am ales autostrada care traverseaza muntii, ca sa ajungem mai rapid. Ca o paranteza, Alpii Dinarici nu sunt niste munti foarte inalti (altitudinea maxima in zona respectiva nu depaseste cu mult 1000 de metri), in schimb sunt foarte accidentati, cu pereti abrupti si lipsiti in mare parte de vegetatie. Daca bulgarii au ales sa-si decoreze soselele cu panouri fotorealiste care reprezinta politisti de la circulatie, croatii au ales fotografii cu ursi si lupi, asezate strategic dupa cate o movila. Prima impresie n-a fost foarte placuta, un moment am avut impresia ca dau cu masina peste Mos Martin 🙂

Am ales sa mergem intai pe coasta vestica a peninsulei, ca sa continuam apoi spre sud. Imediat dupa Rijeka am parasit autostrada, care merge mai departe spre Slovenia. Am traversat un tunel lung de 5 kilometri (sa ne invatam minte sa ne laudam cu tunelul Balea, care are putin peste 800 de metri), bineinteles dupa ce-am platit o (alta) taxa. Drumul urmeaza parcursul unei autostrazi care n-a fost data inca in folosinta, dar e aproape gata, iar santierul era foarte animat cand am trecut noi pe acolo si se lucra intens. Citeam undeva (din pacate nu-mi mai amintesc unde) ca sarbii bombardau Croatia, si in timpul asta croatii construiau autostrazi. Nu stiu daca e chiar asa, dar in orice caz, tara asta are infrastructura la un nivel pe care Romania n-o sa-l atinga prea curand (cel putin nu in timpul vietii noastre – desi m-as bucura sa ma insel aici).

Istria, alaturi de Dalmatia de Nord au fost o vreme sub ocupatie venetiana, lucru care se observa usor atat in arhitectura cladirilor, cat si in numarul mare de vorbitori de italiana. Interiorul peninsulei e punctat de orasele mici, multe din ele construite in jurul unui castel (din cate am citit, cu arhitectura mai austera). Noi am hotarat sa nu ne oprim, ci sa continuam spre coasta Marii Adriatice. Prima oprire a fost la Poreč. Oraselul a luat fiinta acum 2200 de ani, prin construirea unui castru roman ale carui urme se mai vad si astazi. Orasul vechi respecta planurile organizate ale oraselor fondate in timpul Imperiului Roman, cu strazi paralele sau perpendiculare. Centrul istoric se afla pe o peninsula (ca la mai toate orasele de pe malul marii Adriatice). Mergand printre magazine, cafenele si gelaterii (apropo, croatii au invatat sa faca inghetata de la vecinii italieni, si au invatat bine) am ajuns la basilica, aflata in patrimoniul Unesco. Basilica a fost construita in secolul 6 de episcopul Eufrasius, pe ruinele unei biserci mai vechi, si este unul din cele mai interesante exemple de arhitectura bizantina timpurie din regiunea mediteraneana. Este decorata cu mozaicuri care dateaza din secolul 6, pastrate intr-o stare surprinzator de buna. Teoretic fotografiatul in interior este interzis, dar cum toata lumea facea poze, am tras si noi cateva cadre. Alaturi se afla palatul episcopal, transformat in muzeu. De la ferestrele lui se poate vedea in gradina basilicii, unde se pastreaza un alt mozaic, care forma podeaua bisericii din secolul 4. Am parasit basilica si ne-am tratat cu o inghetata, apoi ne-am indreptat spre port, unde am avut prima intalnire cu Marea Adriatica. Se spune ca intr-o zi senina din clopotnita bisericii se poate vedea Venetia. Noi n-am avut noroc, pentru ca turnul era inchis in acea zi, dar in schimb se vereau muntii de pe malul italian. Soarele si briza marii ne-au rasfatat pana dupa pranz, cand am plecat spre sud.

Drumul trece pe langa fiordul Lim, care ofera o priveliste frumoasa. Lim nu e de fapt un fiord adevarat (care e format de ghetari), ci o vale seaca si adanca a unui rau care a fost inundata de apa marii. Tehnic vorbind modul de formare e diferit, rezultatul e acelasi: un brat al marii lung de 10 km se intinde spre uscat printre dealurile abrupte. Soseaua urmeaza linia vaii, iar pe margine sunt mai multe turnulete din care se poate admira peisajul. Langa fiecare turnulet e plasat cate un negustor exagerat de insistent care incearca sa vanda turistilor tot felul de licori mai  mult sau mai putin alcoolice, imbuteliate in sticle cu forme… apetisante.

Drumurile prin Istria sunt foarte pitoresti, si circulate mai mult de biciclisti decat de masini. Campingurile sunt imense si numeroase (n-am vazut in viata mea atatea rulote la un loc). Pe sosea m-am simtit ca acasa, pentru ca o mare parte din masinile cu care ne-am intersectat erau Logan-uri, cu numere de Germania.

Inca vreo cativa kilometri s-au scurs si am ajuns la Rovinj. Rovinj e un orasel fermecator, cu o arhitectura ce aminteste foarte mult de Venetia, cu stradute inguste si intortocheate si cladiri cu fundatiile scaldate de apele marii. Orasul a fost construit initial pe o mica insula, dar in secolul 17 canalul care o despartea de continent a fost umplut. Noi am ajuns cand deja se apropia seara, asa ca am avut ocazia sa vedem cum se intorc barcile pescarilor in port inainte de apus. Ca in mai toate porturile croate, si aici sunt ancorate o multime de yachturi, majoritatea sub pavilion german. Am hoinarit pe stradute cautand drumul spre bisericuta de pe deal printre cladirile care purtau semnul leului inaripat. Bineinteles ca ne-am ratacit, dar asta face parte din experienta „venetiana”. Dupa ce am vizitat biserica ne-am cautat loc la o terasa mai neobisnuita (nu au mese si scaune, toata lumea sta pe iarba) ca sa admiram un apus magnific al soarelui peste Marea Adriatica. Rovinj este (acum) unul din locurile noastre preferate in Croatia. Dupa lasarea noptii am coborat inapoi spre port, lucru care e mult mai complicat decat urcatul pentru ca pietrele din care e facut pavajul sunt atat de lustruite incat aluneca mai bine decat gheata, si multi (a se citi „multe”) renuntau la incaltari ca sa nu aiba ocazia sa observe pavajul… mai de aproape.

Cand ne-am intors in port am intrat la un magazin ca sa mai cumparam cate ceva de mancare. Am ajuns la casa, Laura m-a lasat sa platesc si s-a dus putin mai incolo sa se uite la ceva. Casiera imi zice ceva pe limba ei, eu ma uit la casa, vad cat trebuie sa platesc, dau banii, casiera iar zice ceva. Incerc engleza, nu merge, franceza, nici atat, italiana, nu merge nici asta, asa ca ma uit la ea foarte nelamurit. In sfarsit, daca vede ca n-o scoate la capat cu mine, imi da restul si ma lasa sa plec. Ajung langa Laura, care urmarea scena de la cativa metri distanta, care ma loveste cu intrebarea: „de ce nu i-ai dat nu-stiu-cate-kune marunt?”. In momentul ala eu am simtit ca-mi creste tensiunea si ma intreb (justificat, zic eu 🙂 ) de ce nu mi-a spus despre ce e vorba, daca tot a inteles ce-a zis femeia aia. Raspunsul a fost absolut dezarmant: „am crezut ca ai priceput”. Rezolvarea misterului: Laura stie rusa, si mai intelege/ghiceste si alte limbi slave, de exemplu bulgara, sau sarba.
Din Rovinj am plecat spre Medulin, o statiune de langa Pola, cu parere de rau ca n-am avut inspiratia sa ne cazam la Rovinj. Am gasit hotelul relativ usor, dar am observat ca si la ei reclama e una si realitatea e un pic alta. Camera era ok, dar telecomanda de la televizor lipsea (o imprumutase vreun client mai vechi pe perioada nedeterminata – am primit alta), internet wireless era, dar numai intr-una din cladiri (noi stateam bineinteles in cealalata, dar ne-am descurcat dimineata la micul dejun), iar parcarea era de fapt un teren viran aflat la vreo 200 de metri de hotel (nu-i mult, dar daca ai bagaje nu-i prea comod).

– va urma –

Din aceeasi serie:

Partea 1: Tara celor 1000 de insule
Partea 2: Drumul spre Zagreb
Partea 3: Zagreb

Partea 4: Castelele din Zagorje

Partea 6: Pula si insula Krk
Partea 7: Lacurile Plitvice
Partea 8: Nin, Zadar, Sibenik

Partea 9: Trogir si Split

Partea 10: Dubrovnik

Partea 11: Spre casa prin Muntenegru si Serbia

Mai multe poze gasiti aici:

2010-08-28 – 2010-09-12 Croatia: Istria si insula KrK

View Obiective Croatia 2010 in a larger map

Daca v-a placut articolul (sau nu), lasati un comentariu, sa stim si noi…