24-25 iulie 2010

Pe vremea cand eram studenti, nu aveam nevoie de un motive. Nu aveam nevoie de un motiv special ca sa mergem la munte sau ca sa iesim la o bere. Lucrurile astea se intamplau spontan, doar din placere. Anii au trecut, noi ne-am schimbat prioritatile. Unii dintre noi au plecat in tari mai calde, iar gasca nebuna de-altadata (vorba cantecului) s-a mai rarit. Totusi, din cand in cand fostii colegi se mai intorc pe acasa (unii in formula extinsa), si asta este un motiv bun ca sa ne adunam si sa ne amintim de vremea studentiei. Asadar am planificat o excursie la munte, nici prea grea, ca n-am iesit din casa de mult, dar nici prea usoara, ca sa nu zicem ca ne plimbam prin parc. Am ales muntii Ciucas, am facut rezervare la o pensiune din Cheia, si intr-o dimineata insorita de iulie 12 tineri voiosi se intalneau la Piata Victoriei. 

„Distributia” a fost urmatoarea: subsemnatul si Laura, Denisa (sora Laurei) si Alex (cu ei n-am fost colegi ca-s ceva mai tinerei, da’ daca ne-am chinuit pe bancile aceleiasi facultati am zis se integreaza in grup), Diana si Ionut, Radu si Emi, Elena si Mihaela, Iulia si Gabi.

Ne-am inghesuit in 3 masini si am pornit la drum. Inainte de Ploiesti am facut o halta la o benzinarie si am alimentat, masinile cu benzina, noi cu cate un suc sau bere (fara alcool, desigur). Centura de vest a Ploiestiului era complet blocata, asa ca am luat-o pe centura de est. Nu mai fusesem niciodata pe acolo, asa ca ne-am ratacit un pic, dar am gasit pana la urma drumul bun, si pe la ora 11 ajungeam la Cheia. Ne-am cazat pe pensiunea Stana lupilor, ne-am lasat bagajele, am pregatit un rucsac si ne-am intalnit din nou langa masini, care ne-au dus rapid pana la locul unde drumul spre cabana Muntele Rosu se desparte din DN1A. Aici am lasat masinile si am pornit spre cabana pe poteca ce serpuieste prin padure. Aerul curat ne-a dat ceva energie, si am ajuns relativ repede. In poienita din fata cabanei se adunasera o gramada de gratargii. Ne-am uitat la ei si am ajuns repede la concluzia ca aici nu-i de noi, asa ca ne-am astamparat repede setea si foamea (cica fac astia niste clatite bune), si am plecat mai departe spre (fosta) cabana Ciucas. Drumul prin padure e lejer, pana la fantana Nicolae Ioan, la intersectia cu drumul care vine dinspre Valea Berii. Aici ne-am oprit pentru odihna si un sandwish.

Poteca spre cabana Ciucas nu mai exista. In locul ei a aparut un drum forestier proaspat taiat, pe care se mai incumeta cate un posesor de masina cu tractiune integrala. Pentru noi insa distractia s-a terminat jos, la intersectie, pentru ca urcand pantele abrupte am adunat o cantitate apreciabila de nisip si pietricele in bocanci. Incepusera sa se adune nori de ploaie, iar informatiile pe care le-am primit de la alti drumeti erau contradictorii: unii ziceau ca mai avem 15 minute, altii o ora si ceva… Pana la urma am continuat, si bine am facut, pentru ca am ajuns repede in fata cabanei, care e in reconstructie, si seamana mai mult a hotel decat a cabana. Ne-am aventurat dincolo de ea, insotiti de protestele unui caine ciobanesc de la stana din apropiere. In spatele cabanei se vedea varful Ciucas, inaltandu-se in departare.
Nu era tarziu, insa norii si tunetele ne-au alungat inapoi spre Muntele Rosu. De data asta ritmul a fost mult mai alert, dar am reusit sa ajungem la cabana uscati si flamanzi. Eu am jucat din nou rolul negativ, insistand sa plecam mai departe ca sa nu ne prinda ploaia. Pana la urma am ajuns la o solutie de compromis: un rand de clatite. Am coborat la masini si ne-am intors la pensiune, unde am luat cina. In timp ce mancam ne-a ajuns din urma si ploaia de care fugisem pe munte, care a continuat pana dimineata. Din pacate bocancii mei scosi pe balcon la uscat erau total murati cand ne-am trezit. Norocul meu a fost ca am luat si adidasi.

Duminica am avut program de voie. O parte din gasca a vizitat manastirea Cheia, eu si Laura am iesit mai tarziu la plimbare si am vizitat o expozitie de flori de mina din statiune. In drum spre centru ne-am jucat un pic pe un pod suspendat care traverseaza raul Teleajan (Laura nu voia cu nici un pret sa treaca pe partea cealalta pe motiv ca podul e prea instabil). Dupa pranz ne-am imbarcat din nou cu destinatia Slanic. Eu am cedat la rugamintile Dianei si am acceptat sa conduc masina ei. Totul a mers bine pana la parcarea (cu plata) a salinei. Aglomeratia era mare, iar parcarea e prevazuta o mare denivelare in mijloc. Uitand ca nu-s pe Logan, am reusit sa razui binisor masina de ciment. Sperietura a fost destul de mare, mai ales ca nu era masina mea. De oftica n-am mai vrut sa intru in mina (ce-i drept am mai fost cu un an in urma). Din fericire masina Dianei n-a patit mare lucru, doar un surub sarit (dar asta n-am aflat decat dupa cateva zile destul de tensionate). Dupa cateva minute am mai avut parte de o surpriza neplacuta: am constatat ca cineva a incercat sa forteze o yala de la masina mea. Nu stiu exact cand si unde, dar treaba asta m-a pus pe drumuri la politie, asigurari si service pentru urmatoarele 3 luni (am reusit sa repar masina abia la sfarsitul lui octombrie). In sfarsit, dupa ce restul lumii a iesit din mina de sare am pornit inapoi spre Bucuresti.


Ca sa inchei intr-o nota  (oarecum) optimista, a fost totusi o excursie faina, desi eu am fost urmarit de un ghinion teribil.

Mai multe poze aici:

2010-07-24 – 25 Cheia