Ministerul yugoslav al apararii, bombardat in 1999 sursa: Wikipedia

28 – 29 august 2010

Calatoria noastra a inceput intr-o dimineata de sambata, cand am plecat spre Oravita. Am urmat traseul Bucuresti – Pitesti – Craiova – Turnu Severin – Orsova – Bozovici – Oravita. Drumul a fost fara intamplari deosebite si a durat vreo 8 ore pentru 500 de km (unde-s frate autostrazile alea???). Intre Turnu Severin si Orsova erau lucrari de reparatie a drumului, asa ca am stat la vreo 20 de semafoare si am parcurs 15 km intr-o ora si un pic. Normal ca nu se lucra decat intr-un singur loc, dar au stricat cativa kilometri de drum in ideea ca se va lucra (candva) si pe acolo. La vama de la Portile de Fier era o coada imensa, asa ca ne-am bucurat ca nu trebuie sa trecem granita pe acolo. Am ajuns in final la Oravita, unde am ramas peste noapte la matusa mea (Mutty – da, stiu, nu e bunica noastra, ci a verisorilor nostri, da’ asta n-are asa mare importanta 😀 ). Seara ne-am petrecut-o stand de vorba cu rudele adunate mai mult sau mai putin intamplator acolo, si am primit sfaturi pentru drum.

Dimineata ne-am trezit cu greu, pe la 7. Desi lenea era mare, ca ne culcasem cam tarziu seara, am hotarat sa plecam. Ploaia care cazuse toata noaptea s-a oprit. Am luat un mic dejun copios si ne-am indreptat apoi spre vama Naidas, unde ne-a acostat un localnic sa ne roage sa-l trecem cu masina la sarbi, ca nu-l lasa pe jos. Nu l-am luat, si bine am facut, ca se pare ca vamesii il stiau destul de bine: omul se ocupa de ceva vreme cu contrabanda cu tigari. Am trecut repede de controlul de frontiera si am aflat ca la sarbi nu se plateste vigneta pentru drumurile nationale, au doar taxa de autostrada. Am pornit deci usurel la drum, cu gandul de a ajunge la Belgrad. Inca nu eram foarte hotarati daca sa mergem spre Dubrovnik sau spre Zagreb. Disijăns, disijăns…

Pana la urma am ales sa mergem spre Zagreb, si sa nu ne mai oprim in Serbia. Zis si facut… sau nu :-). Daca tot am zis ca ocolim capitala Serbiei, am vrut s-o luam spre Smederevo, ca sa intram direct pe autostrada, fara sa mai trecem prin centrul orasului, care e un mare labirint (am simtit asta pe pielea mea in ’98, cand m-am intors cu autocarul din Franta; atunci soferul a dus la munca un nene care era in intarziere, ca sa ne arate drumul de iesire din oras). Am gresit insa drumul, si dupa vreo 15 minute ne-am dat seama ca mergem spre Vršac. Ne-am intors, si am pornit pe drumul bun, dar nici de data asta n-am avut noroc, ca era inchis pentru asfaltare, asa ca ne-am intors iar spre Vršac, si apoi spre Pancevo. Toata nebunia asta ne-a costat mai mult de o ora, in conditiile in care plecasem tarziu de dimineata. Din fericire GPS-ul ne-a avertizat ca am castigat o ora din diferenta de fus orar. Casele sarbilor arata foarte bine, multe din ele sunt noi, au fost refacute dupa bombardamente. Incet si cu grija (limita de viteza pe drumurile nationale e 80km/h in toate tarile din fosta Yugoslavie) am traversat Dunarea pe un pod nou-nout (cele vechi au fost distruse in timpul razboiului) si am ajuns in centrul Belgradului. Era tarziu, asa ca am renuntat sa-l mai vizitam (poate la anul…), si am urmat GPS-ul spre autostrada. Belgradul, ca si Zagrebul, de altfel, nu mai poarta urmele razboiului. E greu de imaginat ca un oras care acum 15 ani era complet ruinat arata acum mult mai bine decat Bucurestiul, de exemplu. Am trecut pe langa o singura cladire care nu a fost reparata, sediul ministerului yugoslav al apararii, care a fost bombardat de NATO in 1999, si a ramas o amintire a razboiului pentru sarbi, si un obiectiv turistic cam morbid pentru ceilalti.  De fapt, dupa cum spunea si Imperator aici, in razboaiele din fosta Yugoslavie nimeni n-a fost nevinovat…

In sfarsit, am nimerit autostrada spre Zagreb, pe care circulau mai mult masini din Germania decat din Serbia si Croatia. Se pare ca  oamenilor nu le-a fost usor sa uite anii de razboi. Mergem noi ce mergem, si deodata vedem un indicator de iesire de pe autostrada pe care scrie Izlaz. Dupa vreo cativa kilometri, iar Izlaz… si iar ceva mai incolo. Tocmai cand ne intrebam daca astia n-au cumva vreo localitate care se numeste asa si-au facut o autostrada in jurul ei, ne-a picat fisa ca inseamna „iesire”. Greu sa calatoresti intr-o tara a carei limba nu o cunosti deloc. Dupa vreo 2 ore in care am facut si o mica pauza de masa la o benzinarie (cu mancare de acasa, ca n-am schimbat dinari), am ajuns la vama. Desi am cerut, sarbii au refuzat sa ne stampileze pasapoartele de iesire. Am platit taxa de autostrada (vreo 3 euro) si am trecut in Croatia. Provincia Slavonia Orientala, pe care o traversam nu e prea bogata in obiective turistice, mai ales ca a fost devastata de razboiul cu Serbia, in cursul caruia au fost devastate orasele Osijek si Vukovar. Cum nu tineam neaparat sa vedem semnele razboiului (plus ca in zona inca mai sunt zone minate, si nu e reomandat sa parasesti drumul principal), dar in schimb ne doream sa ajungem cat mai repede la mare, am ramas pe autostrada si am mers direct spre Zagreb, unde am ajuns dupa inca vreo 3 ore, dupa ce am stat la coada la statia de taxare vreo jumatate de ora (sa ne fie invatatura de minte sa ajungem in vreo capitala duminica seara). Nu aveam cazare, asa ca ne-am indreptat spre centru, si am inceput sa cautam. Am nimerit la un hostel care ne oferea la 48 de euro o camera cu baie comuna (adica un dus si o toaleta pentru tot etajul – vreo 30 de camere). Nu prea ne-a placut, asa ca am plecat sa mai cautam. Am consultat ghidul si am gasit niste hoteluri in apropiere, insa toate mai castigasera o stea-doua in plus, si aveau preturi in jur de 100 de euro pentru o camera dubla. Ni s-a parut cam mult, asa ca am cautat mai departe. Am umblat destul de mult ca sa schimbam bani, pentru ca duminica seara nu e un moment bun ca sa ajungi intr-o tara straina (aviz amatorilor), ca toate casele de schimb erau inchise. Noroc ca ne-a spus cineva ca putem rezolva la posta. Pana la urma am gasit o pensiune unde am stat in conditii foarte bune cu 56 de euro. La pensiune aveau si internet, si am profitat de ocazie ca sa cautam pe booking.com un hotel pentru seara urmatoare. Deja se inserase si noi eram cam obositi, asa ca ne-am retras in camera si am facut planul pentru a doua zi.

– va urma –

Din aceeasi serie:

Partea 1: Tara celor 1000 de insule

Partea 3: Zagreb
Partea 4: Castele din Zagorje
Partea 5: Istria
Partea 6: Pula si insula Krk
Partea 7: Lacurile Plitvice
Partea 8: Nin, Zadar, Sibenik

Partea 9: Trogir si Split

Partea 10: Dubrovnik

Partea 11: Spre casa prin Muntenegru si Serbia

Daca v-a placut articolul (sau nu), lasati un comentariu sa stim si noi…