30 – 31 octombrie 2010

Era o frumoasa dimineata de octombrie. Ne-am ridicat din pat cu gandul la crestele insorite ale Fagarasului. Ca in fiecare an, ne pregateam de tura aniversara a Ursului Trubadur. Am terminat de impachetat bagajele si ne pregateam sa plecam dupa Vladimir si Ancuta. Cand sa ne incaltam si sa iesim pe usa, a inceput dezastrul.

Laura nu-si gasea bocancii. Am cautat peste tot, am rascolit toata casa, nici urma de ei. Da-i cu oftica, da-i cu plans, noi voiam sa urcam in Fagaras, dar ia bocancii de unde nu-s. Vladimir si Ancuta se bazau pe noi sa transportam ingredientele pentru tort, restul lumii plecase deja de vreo jumatate de ora. Pana la urma am cazut de acord sa mergem pana la intrarea in traseu si sa evaluam situatia. Daca drumul e ok urcam la cabana, daca nu cautam cazare undeva in sat. Prin urmare Laura si-a pus adidasii si am pornit. Dupa ce ne-am intalnit si cu cealalta jumatate a mini-expeditiei noastre am oprit la o benzinarie sa alimentez. Ma duc frumos la casa, dau cardul si… fonduri insuficiente. Stau, ma minunez, si pana la urma imi pica fisa. Acum vreo 2 saptamani am plecat in graba de la munca si am uitat portofelul pe birou. Cand am ajuns acasa si am observat ca lipsea, am intrat frumos pe net si am transferat toti banii de pe card intr-un depozit, cu gandul ca daca il gaseste cineva, macar sa nu fie bani pe el. A doua zi dimineata am recuperat cardul, dar am uitat complet ca e gol. M-am intors amarat la masina sa povestesc noua mea isprava. Norocul meu a fost ca Laura luase si ea cardul. Am platit benzina si am iesit din Bucuresti.

Undeva pe drum exista o localitate minuscula, atat de mica incat n-am reusit s-o gasesc pe nici o harta. Si in localitatatea aia compusa din 3 blocuri e o trecere de pietoni. Marcaj nu (mai) exista pe asfalt, ca s-a sters demult, dar exista un semn. Semn pe care eu nu l-am vazut ca incercam sa depasesc o duba, chiar in fata masinii de politie 🙁 . Si uite-asa, dupa vreo 200 de metri ma trage pe dreapta si-mi povesteste cum o sa-mi ia permisul ca am depasit pe trecerea de pietoni. Eu, complet nevinovat (parerea mea), nu vazusem nici o trecere. M-am intors la locul faptei, am vazut semnul, marcajul lipsa. Incerc eu sa-i explic politistului, dar daca vad ca n-am spor ii zis sa-mi scrie procesul verbal si sa ma lase sa plec. Omul ma intreaba unde merg, ii povestesc ca ma duc la Sambata. Zice „bine” si picteaza mai departe pe foaie. Eu stateam langa el foarte trist, ca am avut o zi tare proasta, si nu era decat 10 dimineata. Politistul ma intreaba deodata de ce-s asa suparat. Eu atat am asteptat, si-am inceput sa-i povestesc despre bocanci si despre benzinarie, si la sfarsit adaug ca treaba cu permisul suspendat e numai „cireasa de pe tort”. Se uita politistul la mine, zambeste, imi zice ca am avut destule ghinioane azi, plus ca nu vrea sa ma duc la manastirea Sambata si sa las vreun blestem pe adresa lui, imi da inapoi talonul si permisul si-mi zice ca am de platit 60 de lei amenda ca „n-am avut centura”. Ma decid repede ca n-am obiectii, in fond 60 de lei e mai bine decat 120 de lei si permisul suspendat, multumesc pentru intelegere si plec repede, sa nu se rezgandeasca.

Am ajuns in sfarsit si la Sambata de Sus. In fata manastirii ne intalnim cu alti tovarasi de drum, care au fost atat de draguti incat sa ne astepte, ca sa ne ajute la transportul tortului pana la cabana. Am parcat masinile in fata pastravariei (care cica ar hrani pestele cu concentrate dubioase, deci nu-i ecologic), am impartit bagajele si am pornit spre munti. Drumul e surprinzator de lejer daca te gandesti ca e vorba de Fagaras. La inceput e un drum forestier, apoi se transforma in poteca lina care urmeaza cursul paraului Sambata. Din loc in loc drumul traverseaza valea pe niste podete de lemn, asa ca nu a fost nevoie s-o trec pe Laura in brate peste rau. Soarele care ne rasfata a facut a avut insa si efecte mai putin placute, pentru ca a topit putina zapada care cazuse cu cateva zile in urma, asa ca noroiul acoperea tot drumul. Din fericire dupa ce am intrat in padure a fost chiar ok. Peisajul este foarte frumos. De pe versanti se formeaza cateva cascade, unele destul de inalte, care dau un farmec salbatic locului. Dupa vreo 2 ore si jumatate de mers lejer am ajuns in fata cabanei, de unde am facut cateva fotografii cu crestele insorite ale muntilor.

Aici am gasit cu surprindere un alt grup mare. Cabana are vreo 60 de locuri, iar noi am anuntat ca venim vreo 50, deci am fost un pic surprinsi cand am mai gasit vreo 30 de oameni acolo. Asta e, ne inghesuim, partea trista e ca tariful de cazare e de persoana nu de pat. Partea si mai trista e ca celalalt grup era format numai din indivizi trotilati bine. Desi era inca devreme, toti aveau probleme cu echilibrul, si faceau cunostinta cu pamantul destul de des. In fond, de asta se duc oamenii la munte, sa se imbete :-(.

O parte din grup a plecat mai sus, spre creasta, altii s-au asezat sa se odihneasca un pic. Am mancat si o ciorba de fasole fierbinte, care ne-a prins tare bine pentru ca desi afara era soare se lasase tare frig. La venirea serii ne-am retras in cabana si am inceput sa povestim. Dupa ce s-a intors toata lumea de pe poteci ne-am adunat toti  intr-o camera, ca sala de mese era ocupata de alti petrecareti. A aparut intai o chitara, apoi altele. S-au cantat de toate pentru toti. Pe langa veteranii Vladimir si BauBau am avut si doi debutanti, Mateo si Magda.

Pe la ora 11 au ajuns in sfarsit Leo si Osmoza, care au plecat dupa pranz din Bucuresti. Acum ca era prezenta toata lumea, Ancuta ne-a prezentat si surpriza: un tort cu 9 etaje (ca doar Ursul a implinit 9 anisori), care a fost carat pe bucatele si in mare secret. Am continuat cu cantece si voie buna pana tarziu in noapte.

Dimineata am mancat, am facut o poza de grup (cati mai eram, ca unii au fost mai matinali si au plecat mai devreme), si am plecat incetisor spre masini. Partea buna era ca gheata care se formase in timpul noptii se topise. Partea mai putin buna a fost ca era mult noroi. In sfarsit, pana la urma am ajuns jos, unii pe drumul pe care am urcat, altii, care au vrut sa incerce ceva nou, pe Muchia Dragusului.

Ne-am indreptat apoi spre Manastirea Brancoveanu. Povestea constructiei acestei manastiri incepe in secolul 17, cand Preda Brancoveanu a inaltat prima biserica din lemn pe valea Sambetei. In acelasi loc in jurul anului 1696 Constantin Brancoveanu, a construit prima biserica din piatra pentru a salva ortodoxismul romanesc din habsburgilor care in anul 1683 cucerisera Transilvania si voiau sa impuna catolicismul. In 1785 manastirea a fost partial distrusa de armata austriaca. Al doilea ctitor al Manastirii Brancoveanu a fost mitropolitul Nicolae Balan, care a inceput lucrarile de reconstructie in 1926. Biserica este construita in stil brancovenesc, cu pietre masive care decoreaza ferestrele si incadreza usile, si este inconjurata de ziduri intrerupte de 3 turnuri. Slujbele nu se mai oficiaza in biserica veche (care e destul de mica), ci in paraclisul mult mai mare si mai modern. Exista si un mic muzeu care adaposteste picturi pe sticla din secolul 18, documente si obiecte bisericesti.

Am parasit manastirea si ne-am indreptat spre intrare, unde era o taraba cu colaci secuiesti. Din pacate am mai gasit unul singur, pe care l-am impartit cu Ancuta si Vladimir. Am ales pentru intoarcere acelasi traseu, pe valea Prahovei, si pe la 8 si jumatate seara eram acasa, in ciuda aglomeratiei din statiuni.

Mai multe poze gasiti aici:

2010-10-30 Cabana Sambata

A mai scris si Diana despre aniversare aici.

Alte poze mai avem aici.