Lăsând în urmă domoalele dealuri argeșene, drumul ne-a purtat spre munții care se întrezăreau în depărtare. La scurt timp după ce am trecut de Căpățâneni, ultimul sat de pe partea argeșeană a Munților Făgăraș, am văzut pe marginea drumului clădirea hidrocentralei de la Vidraru. De aici Transfăgărășanul se avântă voinoceste pe pantele munților, spre lacul Bâlea. Sus, pe un vârf de stâncă, am zărit ruinele unei vechi cetăți: Cetatea Poenari.

Cetatea Poenari făcea parte dintr-un sistem de fortificații care apărau hotarul nordic al Țării Românești. Cetatea a fost construită probabil de primii voievozi din dinastia Basarabilor (unii spun că ar fi fost ridicată chiar de Negru-Vodă). La început doar un turn singuratic de piatră străjuia cheile Argesului. Mai târziu Vlad Țepeș a mărit-o și a construit turnuri puternice și ziduri groase din piatră și cărămidă. Cetatea Poenari se află departe de drumurile comerciale. Rolul ei era de a adăposti visteria și familia Domnitorului în vremuri de restriște, însă în vreme de pace îi „adăpostea” cu tot atâta siguranță pe boierii trădători. Numele cetății vine de la satul Poenari, o localitate din apropiere, astăzi dispărută. O legendă povestește că Vlad Țepeș a vrut să se răzbune pe boierii care au participat la asasinarea fratelui său. Soldații lui Vodă au năvălit în Târgoviște în duminica Paștelui. O parte din trădători au fost trași în țeapă, după obiceiul binecunoscut al voievodului, iar ceilalți au fost aduși la Cetatea Poenari, unde au muncit la întărirea zidurilor până s-au rupt hainele pe ei. Cetatea a fost ultimul refugiu al lui Vlad Țepeș înainte de a fugi în Transilvania în 1462.

Încă de jos un panou anunță că până la cetate avem de urcat 1480 de trepte. Unii se lasă păgubași, însă nici curajoșii nu lipsesc. Am pornit în formulă extinsă: 2 fete, 2 băieți și un cățel cu chef de joacă. Drumul șerpuiește printr-o pădure de fag până la zidurile cetății. Nu e foarte solicitant, însă un pic de voința e binevenită (am auzit oameni care se plângeau la jumătatea drumului că și-au lăsat 5 ani din viață pe scările alea). Am traversat un mic pod metalic și am ajuns la un mic platou unde am dat cu ochii de câteva „exponate” mai neobișnuite: o ghilotină, securea unui călău și o spânzurătoare. Bineînțeles nu putea să lipsească piesa de rezistentă: o țeapă înaltă de câțiva metri, cu un manechin înfiorător înfipt în vârf. Am încercat să ignorăm „priveliștea” și am urcat cele câteva trepte care duc la intrare. Un pasaj îngust care parcă prevestește o capcană conduce spre inima fortificației. Deși cetatea era mică iar zidurile ei erau aparate de o garnizoană puțin numeroasă, așezarea strategică deasupra cheilor Argesului punea probleme serioase oricărei armate care ar fi încercat s-o cucerească. Zidul nordic s-a prăbușit la cutremurul din 1915, iar restul fortificațiilor au fost consolidate mai târziu. Zidul sudic este întrerupt de trei turnuri semicirculare. În centru se află cisternă în care era păstrată apa absolut necesară în cazul unui asediu. Efortul de a urca până la cetate ne-a fost răsplătit cu o panoramă minunată asupra văii Argesului și a Transfăgărășanului care se agață pe pereții abrupți ai munților. În zilele senine se pot vedea crestele Făgărașului și ale munților Iezer-Păpușa.

Informații utile

Preț bilet: 5 lei
Program vară : Luni – Duminică 9 – 18
http://www.cetateapoenari.ro/

Cum ajungi acolo?

Nu există transport în comun până la cetate. Se poate ajunge doar cu mașina pe DN7C (Transfăgărășan) dinspre curtea de Argeș sau Cârța.