iulie 2013

Lacul Roșu este unul din cele mai neobișnuite lacuri din România. Într-o noapte a anului 1837, în timpul unei furtuni puternice, pe unul din versanții muntelui Ucigașul (Gyilkos) a avut loc o alunecare de teren. Bolovanii prăbușiți au blocat cursul unui afluent al Bicazului iar apele râului s-au adunat în spatele barajului natural formând un lac cu o lungime de aproape 3km. Valea împădurită a fost inundată, iar trunchiurile goale ale brazilor se mai văd și astăzi ieșind din apă. Numele lacului vine de la unul din afluenții săi, Pârâul Roșu, care traversează un teren bogat în oxizi de fier de culoare roșie.

Una din legendele locului povestește:

Odată, de mult, trăia în Lăzarea o fată de o frumusețe rar întâlnită, care se numea Estera. S-a dus odată la târg, la Gheorgheni. A întâlnit acolo un flăcău voinic care se lua la trântă și cu ursul. Cum s-au văzut, s-au și îndrăgostit. Flăcăul a rugat fata să-i fie mireasă. Dar cununia nu s-a putut face, căci flăcăul a fost luat în armată. Fata îl tot aștepta. Pe-nserate se ducea cu ulciorul la izvor, stătea ore în șir, în nădejdea că se va întoarce alesul inimii sale. Cânta așa de trist încât și munții se înduioșau auzind-o.
Era într-o duminică după-amiază când a fost văzută de un tâlhar care, reprezindu-se la ea, a ridicat-o în șa și a fugit ca vântul spre stâncile Suhardului Mic, unde locuia. I-a promis fetei aur și argint, numai să-l îndrăgească, dar fetei nu-i trebuia nimic. Tâlharul își pierduse răbdarea și vroia s-o ia în căsătorie cu sila. Estera a strigat către munți, cerându-le ajutor. Stâncile cuprinse de strigătele îndurerate au răspuns cu tunete. S-a pornit o ploaie torențială, măturând totul în cale.
Acolo au rămas, sub fărâmăturile stâncilor fata și tâlharul. Și apoi s-au adunat acolo apele munților, formând Lacul Roșu.

Bonus: Cheile Bicazului

Alte poze aici.