Excursie in Munții Postăvaru

26-27 septembrie 2009

Nu mai fusesem de multa vreme la munte. Asa ca sambata dimineata ne-am trezit la 5 cu gandul la o tura de weekend in Postavaru. Pe la 6 am plecat spre gara (da, am lasat masina acasa de data asta). In metrou si in gara ne-am intalnit cu mai multi cunoscuti, toti grabiti sa prinda vreun tren spre Sinaia sau Brasov. Cum eram un pic in intarziere zic sa dau telefon sa rog pe cineva sa ne ajute cu biletele. Surpriza, am intarziat 10 minute si tot am ajuns primii. Pana la urma ne-am adunat toti, adica subsemnatul, Laura, Tibi, Sorin, Alina, Bogdan, si Sebastian (care a urcat din Ploiesti). N-am mai gasit bilete la acceleratul de la 7:30, asa ca am luat la rapidul de 8:30 (39 de lei biletul). Am urcat in tren, la Ploiesti a aparut si Sebastian. Pana la Brasov am stat de vorba (mai ales Laura) si am dormit (mai ales eu).

Am ajuns la Brasov pe la 12, cu o intarziere de numai 30 de minute. Adica in 3 ore si jumatate am facut 160 de km, la un pret cu care am fi platit benzina pana la Timisoara. In sfarsit, cum zicea nasu’, sa fim multumiti ca ajungem. La gara asteptam autobuzul care sa ne duca in centru. Pe la 12:30 incepem urcusul pe Tampa., pe Drumul Serpentinelor. Traseul e usurel, mai facem cate o poza, trecem apoi pe Drumul Cavalerilor (tare as vrea sa stiu de unde a aparut numele asta), pana in Saua Tampei, unde facem pauza de masa. Continuam apoi pe niste poteci largi (marcaj banda albastra), atat de largi incat puteau fi parcurse lejer cu masina, si tot atat de inclinate ca aleile din parcul Herastrau. “Bucuria” n-a tinut mult, si am inceput urcusul. Acum parca mai seamana a munte. Trecem de Poiana Stechil, si cum mergeam noi bucurosi prin padure dam fix in mijlocul potecii de o gramajoara… si cum calul si cainele nu prea mananca afine si mure, am tras rapid concluzia ca prin zona a umblat cu foarte putin timp inainte Mos Martin. Treaba asta ne-a alungat brusc orice urma de oboseala, si am incercat sa punem cat mai multa distanta intre noi si locul cu pricina. Dupa ce ne-am mai linistit un pic am inceput iar sa admiram peisajul… pana am ajuns intr-o padure foarte intunecoasa, in care toti brazii erau uscati complet cam 2 metri deasupra pamantului, decor care ne-a inspirat o scena dintr-un film de groaza. Am bagat turbo si pe bucatica aia si dupa cateva minute am iesit in Poiana Ruia, unde ne-am oprit iar pentru “alimentare”. Cand am terminat cu papa am continuat drumul spre cabana Postavaru, nimerind la un moment dat fix pe partia de ski. Spre norocul nostru, schiorii inca mai asteapta prima zapada, asa ca n-au fost victime. In total drumul a durat cam 6 ore, cu tot cu 2 pauze marisoare (in total cam o ora), un pic cam mult comparativ cu timpul de pe marcajul din Brasov, de 3 ore si jumatate.

Ajungem la cabana si ne cazam. Preturile sunt cam asa: camera dubla cu baie 170 de lei, camera dubla fara baie 120 de lei, camerele de 3 si 4 paturi, fara baie, 50 de lei de persoana. Am coborat la masa. Oferta nu era foarte variata, deoarece cabanierul sarbatorea ceva impreuna cu vreo 30 de prieteni sau rude. Am mancat mititei cu cartofi prajiti si salata, altii s-au limitat la o ciorba. Si dupa o masa buna si un masaj si mai bun, nu putea sa urmeze decat un somnic bun. Asa gandeam eu la ora aia, pentru ca la 30 de minute dupa ce ne-am culcat a inceput muzica (si eu care tocmai facusem misto de Tibi care mi-a zis ca trebuia sa-mi iau hainele de discoteca, pentru ca Fratelli are filiala la cabana). La inceput n-a fost pre deranjant, se auzea foarte incet, numai ca odata cu nivelul alcoolului in sange crestea si nivelul muzicii. Rezultatul e ca pe la 2 m-am trezit din cauza zgomotului si n-am mai putut adormi, mai ales din cauza hit-urilor Prodigy si a altor formatii de-astea “zgomotoase”. Pe Laura n-a deranjat-o deloc, dar pe mine m-a parasit rabdarea dupa vreo 40 de minute, asa ca m-am dus jos sa-i rog sa dea muzica mai incet. Eram pregatit pentru oarece discutii si eventual sa-mi fac bagajul si sa plec, dar spre surprinderea mea, desi erau afumati bine, petrecaretii au fost deosebit de cooperanti, si sunetele au revenit rapid la niste valori decente.

Dimineata am luat micul dejun in graba si la 9:30 deja eram cu “bagajul si marcajul”, spre varful Postavaru – 1799 metri (1802 dupa altii). Urcand printre statiile de telecabina am vazut pentru prima data varful de aproape. Este foarte stancos, si pare cam nepotrivit cu un munte atat domol (parerea mea dupa ce am urcat din Brasov). In vale se vedeau Poiana Brasov, si ceva mai departe, Rasnov.

Conform planului incepem sa cautam drumul spre Predeal, marcaj banda galbena. La cabana Postavaru scria ca avem cam 3 ore de mers. Apropo, Postavaru e singurul loc in care am vazut acelasi marcaj in 4 directii. Mai exact am gasit o intersectie in care aveam banda galbena spre Predeal, spre cabana Postavaru, spre cabana Cristianu Mare si spre varful Postavaru… cam incurcat, chiar daca nu e distanta mare intre ele. Dupa cum ne avertizase si cabanierul, traseul ales de noi era cam neumblat, dovada multimea de balarii crescute in poteca. Am mers repejor pana la Poiana Trei Fetite (tare-s curios de unde a aparut numele asta), si am spus multe bancuri cu “ursu'”. De aici am inceput sa coboram, dar dupa nici 3 minute mi-am dat seama ca mi-am pierdut stepper-ul si m-am intors sa-l caut in poiana. Spre surprinderea mea, care-mi luasem deja adio de la el, am reusit sa-l gasesc. Si am inceput coborarea… Da’ ce coborare… Cine a marcat traseul ala a avut curaj nu gluma, pentru ca marcajul e fix pe firul unei vai alpine, si inca destul de abrupta, panta e de minim 45 de grade, de multe ori chiar mai mare. Pe drum am deranjat niste viespi care-si facusera cuib drept in poteca, si 3 dintre noi au simtit intepaturile, din fericire fara urmari. Deci dupa ce-am coborat aproape 1000 de metri diferenta de nivel vedeam varful dureros de aproape. Cu genunchii tremurand usor, am luat-o mai departe pe traseul care acum se prezenta mult mai lin, dar promitea sa se transforme la primele picaturi de ploaie intr-un namol calitatea I. Pe margini erau tufe de mure, din care am gustat cu mare placere (ce-nseamna traseu neumblat :p), dar si cu mare graba, ca nu numai omului ii plac murele, ci si lui… va las sa ghiciti.

Ei, cam pe aici s-a terminat distractia. Traseul se termina brusc intr-o intersectie de drumuri forestiere. Unicul stalp de marcaj din zona era “dezradacinat”. Am incercat sa exploram vreo 6 drumuri forestiere in speranta ca pe unul din ele vom descoperi vreo urma a marcajului, fara succes insa. Am incercat un apel la Salvamont in speranta ca ne pot ajuta. Ne-au confirmat ca in zona au fost defrisari masive si marcajul se pierde. Am urmat sfatul lor de a merge mereu spre stanga. Dupa cateva sute de metri prin mijlocul drumului curgea un paraias; mergand putin mai departe am gasit un marcaj, dar nu cel pe care-l cautam. Era drumul forestier dintre Timisu de Sus si Cheile Rasnoavei. Acest eveniment ne-a produs mai mult durere decat bucurie, deoarece cabana Poiana Secuilor, unul din punctele de pe traseul nostru era pe partea cealalta a muntelui din fata noastra. Desi eu am insistat sa mergem spre Timis, decizia grupului a fost sa mergem spre Rasnov, sa cautam intersectia cu un alt drum spre Poiana Secuilor, apoi spre Trei Brazi. Am mai facut vreo 3 km pana la bifurcatie. Aici ne-am despartit, pentru ca genunchii mei cereau un drum cat mai drept. Ceilalti au inceput urcusul, iau eu si Laura am traversat cheile incercand sa gasim o ocazie care sa ne duca pana in Rasnov sau in Predeal. Am reusit in final sa gasim pe cineva dispus sa ne trasnporte pana la Predeal. Nu a vrut sa primeasca bani, asa ca i-am multumit frumos si ne-am indreptat spre gara. Am luat bilete la intercity (38 de lei de persoana). Cu cateva minute inainte sa soseasca trenul au aparut si ceilalti, tragandu-si cu greu sufletul (noroc ca trenul a avut intarziere). N-am gasit locuri in acelasi vagon, asa ca ne-am despartit iar.

Daca ne-am vazut in tren ne-am relaxat si noi si ne-am ocupat locurile. Din nefericire romanul e tot prost si badaran. Butoanele care comanda deschiderea usii sunt un mister pentru ciobanul mioritic. Asa ca un dobitoc care se grabea foarte tare la tigara n-a mai avut rabdare sa astepte deschiderea usii, asa ca s-a repezit la deschiderea de urgenta. Bineinteles ca usa nu s-a mai inchis, si toti calatorii o deschideau manual, dar cum toti au casa in panta, sau, dupa caz, n-au bolovan la pestera, nimeni nu inchidea usa dupa ce intra sau iesea. S-a gasit un final cineva care stia sa deblocheze deschiderea de urgenta, iar rezultatul a fost ca usa a inceput sa se deschida si sa se inchida singura de cateva sute de ori . Presupun ca a memorat toate comenzile pe care le-a primit intre timp (oare cine le face astora soft-ul???). Nici n-au trecut 15 minute, ca trenul a oprit intr-o statie. Un alt cretin s-a gasit sa actioneze deschiderea de urgenta de la usa vagonului, care e dotata cu o alarma capabila sa scoata oamenii din minti. Dupa aproape o ora de chin Laura s-a dus dupa nas, care a binevoit sa opreasca soneria aia blestemata. Concluzia dupa alte 3 ore de drum: taranul roman are impresia ca trenul e o caruta electrica. A doua concluzie: nu mai merg cu trenul niciodata, pentru ca e si scump, si incet, si plin de cretini.

Pozele aici

2009-09-26 – 2009-09-27 Postavaru

Un comentariu la Excursie in Munții Postăvaru

  • Din nou prin Bucegi  spune:

    […] pana la Busteni. Calatoria a fost rapida si placuta, suficient cat sa ne faca sa uitam un episod trist legat de CFR, petrecut cu ceva ani in […]

Lăsați un răspuns

Puteți folosi tag-uri si atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>